Trecură două – două – săptămâni de la apariția cărții, așa că m-am gândit să mai zic câte ceva despre ea, și să pun aici și răspunsurile la unele întrebări din Q&A-ul de săptămâna trecută.
N-o să fie nimic nou, doar varii lucruri să bătătoriri de câmpuri puse deja pe Instagram sau pe Facebook, ca să fie toate la un loc.
M-a întrebat mai multă lume dacă această carte e de copii sau nu, și n-am putut să le dau un răspuns concret. Povestea a început cu un basm, și se învârte în jurul mai multor ani pe care îi petrece un copil în pădure. Este, în mare, din punctul de vedere al celui care s-a pricopsit cu el.
Este despre copii? Este despre părinți? Rămâne la alegerea fiecărui cititor. Eu știu că n-aș fi scris-o în niciun fel diferit dacă mi s-ar fi sugerat o grupă de vârstă anume.
Cum am zis și în altă parte, mi se pare că multe din grijile și trăirile tuturor personajelor din carte sunt mai mult sau mai puțin universale. Ăsta a fost mereu felul meu preferat de a aborda genul fantasy (sau sci-fi, de ce nu?) – se creează o lume cu mult diferită de a noastră, personaje nefamiliare nouă, și apoi li se dau atribute și trăiri care să le aducă mai aproape de noi, să le facă să pară umane.
Mi-a ieșit? Asta e la latitudinea cititorului. Eu una pot să spun că sunt foarte mândră de copilul ăsta fictiv, cu toți copiii și părinții și găinile care au intrat în el.
Totodată, cu ocazia Zilei Copiilor și a primei zile de Pride 🏳️🌈, am făcut și un studiu de caz pe primul paragraf din carte și implicațiile sale:
Impresia asta de cuști și cum le putem evita sau ieși din ele este una din temele principale în poveste (și cred că și în majoritatea chestiilor pe care le scriu, căci de ce nu) și ia multe forme de-a lungul cărții. Aici, Eisenhans este literalmente într-o cușcă, dar și prins în convingerea sa că astfel de situații nu pot fi evitate. Arne, copilul care îl ajută să evadeze și cu care Eisenhans se pricopsește, este prins la fel ca el, în cușca fizică a castelului și în (multele) lui convingeri despre faptul că viitorul (și cine are să fie el însuși în viitor) nu-i aparține.
Sentimentul ăsta de a fi întemnițat fără scăpare de normele sociale și de așteptările celorlalți este, după părerea mea, universal, și nu depinde de vârstă la fel de mult cum s-ar crede. Un aspect la care am migălit foarte mult în cartea asta a fost acela de a da copiilor crezare când simt sau se tem de ceva.
Probabil ține de o generație mai veche, dar eu una am auzit prea des (personal sau de la tras-cu-urechea) vorbe de genul: „Ești copil, ce griji ai tu?”, „Îți trece când crești!”, „Lasă că ești încă mic, nu știi ce vrei.”, „Când vei fi mare/când te vei căsători/când vei avea copii îmi vei da dreptate!”. Et cetera.
Nu sunt în cunoștință de cauză, dar sper eu, în sinea mea, că acum mai mulți copii sunt luați în serios, fără să facă tumbe și să se dea peste cap ca să demonstreze că au dreptate când spun ceea ce simt. Căci și dacă se vor răzgândi în viitor, și dacă cu adevărat vor da dreptate altora mai încolo, este mereu mai important că au avut loc, timp și îngăduire să se deslușească pe ei înșiși mai întâi. Asta, cred eu, e mai important decât plăcerea morbidă care ne vine uneori din a zice „Ți-am spus eu!”.
În fine, să trecem la treburi mai vesele. V-am promis moodboard, iată-l:
Și, în final, Q&A-ul:
Cartea este inspirată dintr-o poveste de frații Grimm. Cum de ți-a venit ideea să dezvolți tocmai această poveste? Ce și cât ai păstrat din povestea originală?
A fost oarecum inspirație la prima vedere, pentru că nu o știam nici eu înainte să caut povești obscure. Am păstrat doar o bucată din început (Eisenhans la castel, evadarea în pădure, păzirea fântânii și părul de aur), fiindcă basmul se continua cu alte întâmplări prin care trecea prințul după ce pleca din pădure ( și mai în ton cu basmele cunoscute).
N-am fost interesată de restul, dar mi-a plăcut ideea unei ființe mitice care să trebuiască să aibă grijă de un copil, căci bănuiam că n-ar avea habar cum. Iar odată ce am introdus prima mare schimbare în poveste, făcându-l pe Arne să fie cel care vrea să plece, nu să fie răpit, restul basmului original deja nu se mai potrivea cu firea lui ca personaj, separându-l complet de prințul din poveste.
Hans e preferatul meu. Al tău care e? De ce? Are corespondent în realitate?
Asta a fost una din cărțilea alea în care mi-a plăcut de toată lumea, dar cred că tot Hasse aș zice și eu, pentru că am petrecut mai mult timp cu el.
Nu am tendința să scriu niciun personaj cu corespondent în realitate, dar în toate am băgat unele trăiri și temeri pe care le-am simțit ori pe pielea mea, ori de la alții. Hasse este o amestecătură de bunici și varii băbuțe/moșnegi, dar i-am dar și foarte mult din sarcasmul meu și am multor prieteni.
Mi-a plăcut foarte mult capitolul în rime. Cum ți-a venit ideea asta?
Sincer, am avut nefericirea ca prima propoziție, „Irma, Ulf și Sunne stăteau pe-o culme.”, să rimeze, și apoi nu m-am mai putut opri din rimat. A fost o încercare să mă țin de rimă până la capăt însă.
Care este cea mai puternică trăsătura a ta, care te-a ajutat să evoluezi în viață?
Bătutul strașnic al câmpurilor, oricât, despre orice, câtă vreme nu mă grăbește nimeni. O îndeletnicire deprinsă de când nu voiam să citesc bibliografia la timp în generală, și de care am ajuns să mă folosesc de fiecare dată când încep o poveste nouă fără să am cea mai vagă idee ce vreau de la viața ei.
Dacă ai putea să îți formezi cea mai grozavă echipă de lucru, ce personaje din literatură nu ar putea lipsi din ea?
Nu-mi place să mă bag în viața personajelor care îmi plac, așa că voi scormoni printre celelalte. Mereu mi-am dorit să-i văd pe Joseph Andrews, Dorian Gray și Marius Pontmercy mergând la țară într-o căruță. Niște omuleți destul de neplăcuți fiecare în felul lui, dar cred că ar fi creat o comedie de maniere foarte bună la drum lung. Nu știu la ce aș folosi o astfel de echipă, dar sigur s-ar ivi ceva.
Ce te face să zâmbești? (asta a avut priză la public)
Mirosul de zambile, cățeii cu pulovere, glumele amintite a doua zi, pisicile stând de veghe pe garduri, cărțile pline de notițe din anticariate, ceața în orice moment al zilei.
Singur într-o cafenea observând trecători necunoscuți sau personaje inspirate din cercul tău de prieteni? De ce?
Au existat suspiciuni de-a lungul timpului că îmi inserez subtil prietenii în personajele pe care le scriu, dar 80% dintre aceste alegații sunt nefondate. De obicei, încep poveștile de la imaginea unui loc, de la un peisaj în care răsar apoi personajele ca ciupercile. N-am reușit niciodată să găsesc prea multă inspirație uitându-mă la oameni, dar fiecare drum afară din oraș îmi lasă câte o sămânță de idee în minte.
Care e „morala” poveștii?
N-are morală. Poate doar sugestia că ar trebui să luăm copiii mai în serios când le e frică (și nu numai), și încurajarea că nimeni nu-și pierde toată personalitatea după 25 de ani, căci știu prea multă lumea (inclusiv eu) care se temea de asta în copilărie. 🙃
De ce să citim cartea?
De plăcere. 😂 Râdem, glumim, dar cred că lucrul care mi s-a spus cel mai des despre ceea ce scriu este că dă o senzație de calm, așa că poate e o sămânță de adevăr acolo. Deci dacă aveți chef de o carte fantasy fără prea multe momente stresante, cred că vi s-ar potrivi. Mi s-a spus chiar că, pe alocuri, a părut amuzantă (doamneajută, așa să fie).
🌈 Bonus dacă vă plac bombănelile și oamenii de toate felurile și genurile.
Te-ai gândit la un sequel? Sau poate ai altceva în lucru?
Sequel, nu. Am știut cam de la început că povestea asta avea să fie un standalone. Îmi place unde am încheiat-o, și cred că restul rămâne la cheremul cititorului. Dar am mai mereu alte proiecte în lucru, așa că cine știe ce are să vină?
De ce Heyday Books?
Pentru că mi-a plăcut că vor să dea glas scriitorilor români la început de drum, și pentru că am văzut că erau interesați de noi abordări ale unor basme bine-știute. Mereu mi-au plăcut repovestirile de orice fel, așa că mi-am spus că probabil aveam să ne înțelegem bine.
Și cam atâta, deocamdată! Desigur, dacă mai aveți întrebări, comentarii, nelămuriri, le puteți lăsa în mesaje oricând, aici sau în altă parte.
Adriana C. Grigore 